0

Generatie, aspiratie…

Mai ții minte când recunoșteai chitara lui Page după 2 măsuri din cântec? Sau că era un cântec de la Nirvana după primul acord? Dacă ești de vârsta mea sunt sigur că da. Acele sunete erau așa de recognoscibile pentru că erau rezultatul unor ani de studiu personal, experimente cu chitări, amp-uri, mic placement, ore lungi în studio cu erori și reușite depuse de ambele părți ale geamului, respectiv de artiști și de producători. Iar asta nu le-o lua nimeni, orice ar fi zis sau ar fi făcut ei în viața publică sau personală, în presă sau în afara studioului. Pentru că erau intangibili. Erau eroii nemuritori veniți din altă dimensiune care făceau lucruri pe care tu nu le puteai face și nici nu prea înțelegeai cum le făceau, și pentru asta îi idolatrizai și îi îngăduiai orice. Și pentru că puteau să spună lucrurilor pe nume fără să le fie teamă de consecințe. Puteau ieși basma curată atâta timp cât ceea ce comunicau ei oglindea adevărul. Fie prin muzică, versuri, felul cum se afișau și vorbeau sau prin acțiunile lor.

Ei erau o reflexie precisă a societății.

Apoi nu numai că formau opinii, dar schimbau lumea. Un singur cântec putea să treacă precum o tornadă prin sufletele a milioane de oameni. Să lăsăm la o parte exemplele evidente, “Imagine”, “Sunday Bloody Sunday” sau“Get Up Stand Up”,  dar știai că “Runaway Train” de la Soul Asylum a rezultat în găsirea a 26 dintre copiii dispăruți ale căror poze apar în clip? Sau că “Fight The Power” de la Public Enemy a avut în ’91 un rol direct în revoluția împotriva lui Slobodan Milosevic, respectiv blocul comunist?

Asta era puterea muzicii.  Un singur cântec putea demola ziduri între țări sau apropia rase, și nu puteai să-l arestezi sau să-l împuști.

Când eram mic, înainte de ’89 ascultam de pe vinilurile lui taică-miu pe Andrieș și știam chiar la vârsta aia că ceea ce auzeam era un protest, așa subtil cât a putut el să treacă de cenzură, dar pentru 45 de minute treceam din gri-ul vieții de atunci într-o dimensiune paralelă unde era cașacaval în rafturi și totul era ok. Apoi Sterian, într-un cântec în care doar înșiruia o mulțime de cuvinte împrumutate din limbajul de lemn al atotputernicului televizor descria perfect haosul de la inceputul anilor 90. Genial. Era Bob Dylan-ul nostru, nu-i era frică de nimic. Apoi a scris 3 albume împotriva sistemului neo-comuism al lui Iliesc. Dar ușor ușor, împreună cu alții ca el l-am pierdut în zgomotul fascinației pentru muzica străină, perfect de înțeles pentru că noi am fost privați de ea pentru mai bine de doua decade. Să vă mai amintesc de prima piesă rap pe tv la noi, anume “Poveste din Vest”?

Apoi au venit anii 2000. Democratizarea digitală ne-a dat tuturor o șansă să ne exprimăm dar a venit cu un preț: prea multă muzică. Și la noi și afară. Scopul ei mai înalt s-a pierdut prin context. Dar paradoxal ea a continuat să reflecte lumea în care trăim, superficială și materialistică. Hype și marketing au ajuns la cote maxime, nu mai este vorba despre profunzimea versurilor sau originalitatea sound-ului. Acum succesul și calitatea unui artist se măsoară în numărul de followeri de pe social media, tracțiunea lui ca putere de advertising. Precum muzica de lift, a devenit fundalul sonor din echo-chamber-ul tău personal, doamne ferește să te deranjeze sau să te facă inconfortabil. Cine mai este în zilele astea suficient de nebun să-și  riște pâinea și să-și alieneze publicul amorțit scriind și publicând un cântec care să le zică lucrurilor pe nume? Mă refer la artiștii din mainstream care ar putea avea cel mai mare impact. Nu vreau să aud bălării statistice, poate că pe artistul x  sau y îl ascultă mai mult copiii, dar îl știe o țară întreagă. La noi, ceea ce se întâmplă acum în politică este la nivelul unui absurd grotesc, cu izuri sovietice născătoare de regres economic și social, și stau și mă întreb: oare nu ar fi ACUM momentul ideal pentru un cântec de protest?

Are cineva oare c****le astea?

facebooktwittergoogle plus


Leave a Reply